Recenzie: La sud de graniţă, la răsărit de soare – Haruki Murakami

lasuddegranita-recenzie



Cu cât intru mai mult în lumea construită de Murakami prin cărţile sale cu atât sunt mai fermecat dar şi mai intrigat. Aceasta este a patra carte pe care am citit-o de el şi nu regret nici un moment petrecut alături de personaje.

Hajime este un băiat normal care duce o viaţă normală. Lucrul care îl consideră el marcant pentru viaţa proprie este faptul că e singur la părinţi. Nu cunoaşte pe altcineva să fie singur la părinţi şi asta îl face singuratic. Până o întâlneşte pe Shimamoto şi ajung să petreacă mult timp împreună. Îşi creează un obicei din a asculta discurile de vinyl ale tatălui fetei şi să viseze cu ochii deschisi.

Asta durează mare parte din copilărie până când familia băiatului se mută şi nu legătura lor se rupe. Totuşi băiatul o păstrează mereu pe prietena lui în minte şi îşi doreşte mult să o reîntâlnească. Dar dintr-o motiv sau altul nu o caută şi timpul trece.

Hajime ajunge să aibă o iubită. O răneşte foarte tare pe aceasta înşelând-o cu verişoara ei. Un fapt care va reveni mai târziu în viaţa lui şi îl va influenţa să ia o decizie într-un moment de nesiguranţă.

Când ajunge la facultate se izolează şi mai mult de lume şi se afundă în cărţi şi în muzică jazz. Găseşte un loc de muncă decent dar care îl facă să îşi urască existenţa.

Apoi printr-o întâmplare fericire se întâlneşte cu o femeie cu care ajunge să se căsătorească. De aici lucrurile merge lin şi în linie ascendentă pentru Hajime. Socrul său îl ajută în afaceri şi ajunge să devină un antreprenor destul de priceput şi de succes.

Din acest vârf al siguranţei o să pice eroul nostru atunci când în viaţa lui apare Shimamoto. O să se lupte cu demonii interiori şi o să intre în ceva ce se numeşte „noaptea neagră a sufletului”.

De aici va renaşte şi ne va lăsa cu un sentiment că noi suntem toate personajele din carte, că ne este familiar ce tocmai am citit. Asta face grozave cărţile lui Murakami, modul în care te poţi raporta la ele din poziţia de om cu trăiri şi emoţii contradictorii.

Este un roman mediu pe care l-am citit pe nerăsuflate. Îl recomand celor îndrăgostiţi iremediabil de scrisul lui Murakami şi de poveştile de dragoste neobişnuite. 

Citate interesante:

Nu ştiu cât sunt de fericit, dar ştiu cel puţin că nu sunt nefericit şi nu sunt singur. Am tăcut puţin şi am adăugat: Există momente când îmi dau seama că cele mai fericite clipe din viaţa mea au fost cele petrecute cu tine, în camera de zi, când ascultam muzică. (Pg. 109)

Am două baruri, dar uneori le consider ca pe nişte locuri fictive, inventate de mine, adevărate castele de nisip. Plantez o floare ici, una colo, mai fac o arteziană, acord multă atenţie detaliilor ca să pară totul real. Lumea intră, bea, ascultă muzică, stă de vorbă, pleacă acasă. Ştii de ce cheltuiesc o grămadă de bani ca să vină aici să bea ceva? Pentru că într-o mare măsură toată lumea caută cam acelaşi lucru – un peisaj imaginar, construit cu grijă, castele de nisip şi un colţişor construit pentru fiecare suflet în parte. (Pg. 122)

În timp ce o ţineam în braţe, mi-am amintit brusc de tentativa de sinucidere despre care îmi vorbise tatăl ei. „Eram sigur că nu o să mai trăiască.” Dacă se întâmpla ceva rău atunci, eu nu aş mai fi ţinut-o acum în braţe. I-am atins uşor umărul, părul, sânii. Erau reali – calzi şi moi. Simţeam viaţa din trupul ei vibrându-mi în palmă. Nimeni nu poate şti cât durează viaţa. Tot ce are formă dispare într-o clipă. Yukiko. Camera în care suntem noi acum. Pereţii, tavanul, această fereastră. Toate ar putea dispărea fără să prindem de veste. Mi-am amintit brusc de Izumi. Probabil cum a rănit-o acel bărbat pe Yukiko, am rănit-o şi eu pe Izumi. Yukiko a avut apoi norocul să mă întâlnească pe mine, dar Izumi a rămas probabil singură. ( Pg. 159)

Când mă uit la tine, am uneori impresia că văd o stea îndepărtată, am zis eu. Este strălucitoare, e adevărat, dar lumina ei a fost trimisă cu zeci de mii de ani în urmă şi probabil că acum nu mai există. Şi totuşi mi se pare mai reală decât orice altceva pe lumea aceasta. (Pg. 196)

Te uiţi la soare cum răsare în fiecare zi, traversează cerul, apune şi ceva din interiorul tău se rupe şi dispare. Arunci plugul şi, cu capul gol de orice gând, o iei spre apus. Te îndrepţi spre un teren care se află la vest de soare. Mergi şi mergi de parcă ai fi nebun, zi de zi, fără să bei sau să mănânci, până te prăbuşeşti şi mori. Aceasta este isteria siberiană. (Pg. 204)

Similar Posts:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *