Recenzie: Jocul îngerului – Carlos Ruiz Zafon

jocul-ingerului-recenzie

Sunt anumite locuri care te urmăresc peste tot. Pe mine o să mă urmărească cu siguranţă imaginea Barcelonei descrisă de Zafon în trilogia Cimitirul Cărţilor Pierdute.

Acum două luni am citit şi scris despre Umbra Vântului. Acum a venit momentul să scriu despre lectura continuării trilogiei şi anume despre Jocul Îngerului. Carte mi-a fost oferită, ca şi primul volum, de către librăria online LibMag.

Acţiunea se petrece înainte de cea din primul volum al seriei. Mi-a monopolizat atenţia încă de la primele fraze. O carte care începe aşa:

Un scriitor nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, primeşte câţiva bănuţi sau un elogiu în schimbul unei poveşti.

este  puţin probabil să nu mă facă să o citesc.

Iubesc cărţile despre scriitori pentru că mă regăsesc în strădania lor de a pune pe hârtie ceva ce sparge barierele timpului şi izvorăşte din suflet.

Îmi plac la fel de mult cărţile despre oameni. Oameni atât de reali şi de aproape de tine că le poţi simţi trăirile şi inima bătând alături de a ta.

Iar Zafon nu se dezminte nici acum. Te duce printr-un labirint de intrigi, poveşti şi trăiri că nu o să mai ştii de unde ai pornit. Iar la sfârşit o să îţi ofere puţină lumină. Nu foarte multă cât să te orbească, de ajuns cât să te ţină pe linia de plutire.

David Martin, personajul principal şi naratorul poveştii, este un copil rănit în corpul unui bărbat. Caută să îşi găsească liniştea şi pe aleasă inimii şi tot ceea ce primeşte, se pare, sunt necazuri şi tristeţe.

Povestea ne oferă frânturi din copilăria lui chinuită, pierderea tatălui şi găsirea unei alinări la redacţia unui ziar.

Când lucrurile încep să meargă pentru el primeşte o veste neplăcută care-i dă peste cap existenţa.

Vestea neplăcută este o surpriză mascată care-i aduce stabilitate şi-l ajută să se dedice în totalitate scrisului. Şi o face. Cu furie şi cu dăruire, cum numai un om rănit şi singur o poate face.

Aproape că îşi pierde minţile iar când este pe drumul de a şi le regăsi este lovit de o altă nenorocire, de data asta reală.

Încă o dată viaţă îi oferă o calea de salvare. Dar pentru a se salva este nevoit să creeze ceva mai mare decât a creat vreodată, ceva care să agite masele şi să devoreze suflete. Oare va accepta eroul nostru salvarea şi preţul pe care aceasta îl necesită?

Există similarităţi cu Umbra vântului şi anumite personaje coincid dar tonul şi atmosfera sunt mult mai încărcate şi mai neo-noir. M-am simţit câteodată ca într-un film poliţist alb-negru.

Am citit într-o recenzie la ultimul volum din serie ceva ce mi-a plăcut foarte mult şi care spunea că Umbra vântului este promisiunea, Jocul îngerului sunt tenebrele iar Prizonierul cerului este clarificarea.

Cuvântul tenebre descrie foarte bine acţiunea şi atmosfera din cartea de faţă. Ca să poţi să ajungi la lumină este necesar să vezi întunericul iar tu, cititorule, tocmai vei trece prin el.

Este posibil ca unele lucruri să îţi fie neclare sau să ţi se pară fără sens. Îţi spun doar că este multă simbolistică inclusă şi linia care desparte realitatea de iluzie este foarte subţire, câteodată invizibilă.

Dacă ţi-a plăcut primul volum această o să te încânte la fel de mult. Dacă ai început de aici seria nu-i nicio problemă, legătura dintre cărţi nu este chiar atât de mare încât să nu poţi o poţi înţelege,

Dacă vrei să achiziţionezi „Jocul Îngerului” îţi recomand librăria online LibMag.

citate preferate în curând

Similar Posts:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *