Recenzie: Carnete – Albert Camus

carnete-camus

Am vrut să citesc cartea acestea fiindcă am dat peste filosofia existenţialistă la Yalom şi am zis să văd cum stă treabă cu ochii mei. Şi cum să te apropii de ceva mai bine decât să cunoşti pe unul dintre cei mai mari filosofi existenţialişti citind „jurnalul său”.

Am primit Carnetele lui Albert Camus de la librăria online Libris şi m-am pus să le citesc repede.

Când m-am decis asupra cărţii am crezut că are undeva la 300 şi ceva de pagini dar am primit un tom drăgut de 700+. Am tras aer adânc în piept şi am purces.

Din prima mi-am dat seama că nu este un jurnal ci sunt notele scriitorului adunate de-a lungul timpului. Sunt scrise într-un mod câteodată metaforic şi abstract, câteodată direct şi înrădăcinat în realitatea vieţii.

Ceea ce ne salvează de durerile noastre cele mai puternice e simţământul că suntem părăsiţi şi singuri, totuşi nu destul de singuri ca să nu ne „ia în consideraţie” „ceilalţi” în nenorocirea noastră. În sensul acesta, minutele de fericire sunt uneori cele în care simţământul părăsirii noastre ne umple şi ne înalţă într-o tristeţe nesfârşită. Tot în sensul acesta, fericirea nu e adeseori decât simţământul înduioşa la nenorocirii noastre. 

Sunt şi multe trimiteri la lucrările scrise de Camus sau la ideile pe care acesta le-a construit de-a lungul carierei sale filosofice.

Se fac multe trimiteri la două concepte care au marcat scrierile şi conceptele care au construit lumea camusiană. Acestea sunt mitul suferinţei şi mitul salvării.

Cred că acestea sunt izvorâte şi din viaţa pe care acesta a dus-o, sărăcia care i-a marcat copilăria şi adolescenţa şi pierderea tatălui în Marele Război.

Apoi, trăirea directă a celui de-al doilea mare război şi modificările aduce lumii moderne.

Dacă vrei să înţelegi ce l-a influenţat pe acest complex personaj al literaturii mondiale este necesar, şi recomandat, să studiezi Carnetele lui.

Şi eu am început să ţin un jurnal/carnet de idei şi m-a ajutat să îmi exprim mai deschis ideile şi să înţeleg că aici pot să scriu orice, aici tot ce îmi trece prin minte este real şi trebuie să fie notat.

Este organizat în trei părţi: 1935-1942, 1942-1951, 1951-1959. 

Se opreşte brusc în decembrie 1959 când Camus moare într-un accident de maşină.

Probabil că nici asta nu l-a surprins sau nu l-a făcut să considere că viaţa poate să aibă vreun sens. Carnete se termină într-o notă poetică şi sinceră:

Mă acuz uneori de a fi incapabil să iubesc. Poate că este adevărat, dar am fost capabil să aleg câteva fiinţe şi să păstrez pentru ele, cu fidelitate, ceea ce era mai bun n mine, orice ar fi făcut ele. 

Alături de Amitiri, vise, reflecţii de Jung( o găseşti pe Libris), Carnetele lui Camus sunt o sursă de inspiraţie şi de meditaţie pentru mine. Prezintă o viaţa de om cum a fost ea din multe puncte de vedere şi de trăire. O călătorie constantă de descoperire şi de construire a unui sens, până în ultimul moment.

Nu uita să cumperi cartea de pe Libris dacă vrei să pătrunzi în profunzimea gândirii camusiene.

Citate interesante: 

Să fiu raza de soare în care mi se consumă ţigara, blândeţea şi pasiunea discretă care respiră în aer. 

Sunt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată recunoştinţa mea.

Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui în lumină.

Un om care gândeşte îşi petrece în general timpul adaptând ideea pe care şi-a format-o despre lucruri la faptele noi care o dezmint.

 

Sursă imagine:

Brainpickins

Similar Posts:

One Reply to “Recenzie: Carnete – Albert Camus”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *